Copilul tău nu e experimentul. Tocmai de asta testăm întâi

Dintre toate temerile părinților, asta e poate cea mai întemeiată și o spunem fără să o îndulcim. Nu e o frică despre idee, ci despre execuție: „standardele or fi ele bune pe hârtie, dar profesorii n-or să știe să le folosească, va ieși un haos, și copilul meu va fi cel care plătește." Cine a trăit destule reforme românești începute prost știe exact de unde vine teama asta. Așa că nu îți cerem să ai încredere. Îți arătăm ce am construit anume ca să nu se întâmple.

Răspunsul nu e „profesorii se vor descurca". Răspunsul stă în trei lucruri puse acolo tocmai împotriva haosului.

Întâi, profesorii sunt instruiți înainte să folosească standardele, nu lăsați să se descurce singuri cu un tabel pe care îl văd prima oară.

Al doilea, și cel mai important: pilotarea. Înainte ca standardele să devină obligatorii, sunt testate cu profesori voluntari, în clase reale. Exact aici se caută „haosul" — în mic, controlat, departe de copilul tău — și exact aici se repară. Rostul pilotării este să găsim ce nu merge înainte, nu după ce sute de mii de profesori ar fi puși să aplice ceva netestat. Instrumentul nu e aruncat peste tot dintr-odată. Trece întâi printr-o probă.

Al treilea, și ăsta liniștește direct frica „lovește în copil": în această etapă, profesorul nu îi dă copilului tău teste noi. Folosește standardul ca reper în propria lui muncă — când planifică o lecție, când dă feedback. Asta înseamnă că un profesor care încă învață să-l folosească nu poate „strica" nimic asupra copilului. În cel mai rău caz, predă ca până acum. Stângăcia unui început nu se varsă pe copil, pentru că instrumentul nu trece prin mâna copilului, ci prin a profesorului.

Și acum partea pe care vrem s-o vezi limpede. Haosul de care te temi nu vine dintr-un instrument introdus cu grijă, în trepte, după ce a fost testat. Haosul adevărat e cel pe care îl avem deja acum: fiecare profesor evaluează după criterii diferite, nescrise, iar același copil e considerat „bun" la o școală și „slab" la alta. Asta e dezordinea care lovește copiii azi, tăcut, fără ca nimeni să-i spună „haos". Un reper comun nu creează dezordine. O reduce.

Să fim cinstiți până la capăt: niciun început nu e perfect neted, iar unii profesori vor folosi instrumentul mai bine decât alții la început — ca la orice lucru nou. Dar un reper clar și comun face greșelile mai vizibile și mai ușor de corectat decât actuala neorânduială invizibilă, în care nimeni nu știe după ce regulă e măsurat copilul.