Standardele nu sunt un zid. Sunt o hartă cu trei trepte

În cancelarii circulă o obiecție pe care o auzi la fel de des, dar în două variante complet opuse. Un profesor îți spune, îngrijorat: „Standardele astea sunt mult prea sus, copiii de la mine de la școală n-o să ajungă acolo niciodată.” În același timp, un alt coleg, din altă școală, ridică din umeri: „Sunt mult prea jos, copiii mei buni o să se plictisească de moarte.”

Sub ambele replici se ascunde, de fapt, aceeași frică profundă, probabil cea mai greu de combătut dintre toate: convingerea că aceste documente au fost scrise din birou, de niște oameni care n-au mai văzut o clasă reală de ani de zile și care habar n-au ce înseamnă să predai într-o școală de la țară, cu navetiști sau în medii defavorizate.

Este o neîncredere pe care nu o putem alunga doar cu promisiuni frumos împachetate, pentru că, să fim sinceri, prea des s-a întâmplat așa în trecut. De aceea, singurul mod corect de a răspunde este să arătăm cum sunt construite ele, în realitate.

Mitul liniei unice: de ce un singur prag ne-ar fi condamnat la eșec

Marea neînțelegere de la care pornim este că standardul ar fi ca o bară la săritura în înălțime: o linie unică, pusă la o anumită cotă, peste care fie treci și ești declarat „bun”, fie te lovești de ea și pici dedesubt. Dacă am fi făcut așa, am fi greșit flagrant.

Fiecare standard este descris pe trei niveluri distincte: de bază, consolidat și avansat. Atenție, nu vorbim despre trei standarde diferite pentru trei feluri de copii. Nu împărțim elevii în categorii. Vorbim despre trei trepte ale aceleiași competențe, descrise concret încât orice profesor, din orice școală, să poată localiza unde se află copilul astăzi și care este pasul lui imediat următor.

Pentru un copil care se luptă cu mari lacune și care abia se descurcă, nivelul de bază nu este un ideal abstract și intangibil, ci o țintă clară, vizibilă și, cel mai important, o țintă pe care o poate atinge. Nu îl mai punem în fața unui munte pe care nu-l poate urca.

În același timp, pentru un elev puternic, nivelul avansat nu mai lasă loc plafonării. Nu mai avem situația în care un copil termină exercițiile în primele zece minute și se plictisește restul orei pentru că sistemul nu-i mai cere nimic în plus. Nivelul avansat îi dă o direcție clară spre care să își canalizeze energia.

Un singur prag ar fi fost complet inutil pentru jumătate din elevii oricărei clase din România. În schimb, aceste trei trepte desenează un drum pe care are loc absolut fiecare copil, indiferent de unde pleacă.

Onestitate, nu falsă compasiune

Trebuie să fim extrem de sinceri: existența acestor trei niveluri nu înseamnă că „pentru școlile din medii grele coborâm ștacheta”.

Să te duci în fața unui copil dintr-o comunitate vulnerabilă și să-i transmiți, subtil sau direct, că de la el te aștepți la mai puțin doar pentru că s-a născut într-un anumit sat sau într-o familie cu lipsuri, nu înseamnă compasiune. Înseamnă abandon. Înseamnă să-i semnezi sentința înainte de a-i da o șansă.

Destinația finală trebuie să rămână aceeași pentru toți copiii din țară, pentru că și examenele vieții vor fi aceleași. Ceea ce schimbă cele trei niveluri nu este obiectivul, ci harta. Ele îi pun la dispoziție profesorului un drum gradat. În loc să lovească elevul de un zid în fața căruia este declarat din start „sub standard”, profesorul are acum o scară pe care poate urca cu el, treaptă cu treaptă, în ritmul lui real.

Cum ne asigurăm că nu au fost făcute „din birou”?

Să vorbim și despre teama că aceste documente sunt rodul unei munci sterile de birou. Standardele nu au fost redactate în izolare de câțiva birocrați. La ele au lucrat echipe mixte formate din profesori care intră zilnic la clase, oameni care cunosc realitatea din teren și cercetători în educație. Mai mult, metodologia și procesul de realizare al standardelor au fost luate la analizat și revizuite de experți internaționali pentru a ne asigura că suntem aliniați cu ceea ce funcționează deja în lume.

Dar cel mai important test nu s-a dat pe hârtie, ci la catedră. Standardele sunt pilotate și testate în școli reale înainte de a deveni obligatorii pentru toată lumea. Iar când spunem școli reale, ne referim exact la diversitatea României. Eșantionul din proiectul-pilot nu a fost ales „pe sprânceană”, din licee de elită, ca să dea bine în statistici. El include școli din mediul rural, școli din comunități defavorizate, școli unde profesorii fac eforturi uriașe zi de zi.

De ce facem asta? Pentru că întrebarea: „Descriptorul ăsta chiar se potrivește cu clasa mea de a șasea?” este exact feedback-ul pe care îl colectăm acum de la profesori. Dacă un anumit indicator se dovedește a fi prea rigid, prea abstract sau rupt de realitate în timpul pilotării, îl modificăm și îl corectăm. Nu ne-am dorit un document frumos care să adune praf într-un dosar, ci o unealtă care să ajute profesorul.